1 Decembrie 1918 – Ziua Naţională a României. Marea Unire a românilor. Pagină sublimă a istoriei românești.

1

 Semnificaţia istorică a zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României

 

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după inlăturarea regimului comunist.

  • Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.

  • Ziua de 1 Decembrie 1918 incununează deci lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se in continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918).

  • Poporul român a stiut atunci sa valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată în urma primului război mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar.

 

 

romania

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Asa cum sublinia si istoricul Florin Constantiniu, “…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

   Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]

1-decembrie-6Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţionalã care este statul naţional.[…]   
O necesitate istoricã – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

     Dar să vedem despre ce evenimente și personalităţi este vorba… Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6 noiem­brie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu intermitenţe pe teritoriul Ungariei.

Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta erau urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe. La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care a votat o moţiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta exista deja.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.

Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”, Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declaraţia ere citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldaţi transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.

La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat Către popoarele mele credincioase, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean). Imediat a apărut Declaraţia Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi. La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.

Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 18 noiem­brie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare naţională a românilor din Transilvania și Ungaria. De ce la Alba Iulia? Mai întâi, deoarece la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să săvârșească Unirea Țărilor Române. Mai apoi, în 1784, pe platoul Cetăţii, Horia și Cloșca au fost frânţi pe roată în urma condamnării lor. Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputaţi pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanţi ai organizaţiilor și societăţilor culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanţi de circumscripţie.

 

 

   1-decembrie-3  Concret, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor.

  • Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

  • Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

  • Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

  • Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

  • Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

  • Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

  • Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.

  • Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi au trecut Munţii Carpaţi la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unităţile militare române fiind Topliţa și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu Mureș.

  • După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut adunarea de la Alba Iulia și nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al „Comisariatului pentru Ungaria de Est”. Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forţe militare regulate îi submina situaţia în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.

  • La un moment în care în România patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România

de la 28 noiembrie 1918

     „Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarel acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei tări, umăr la umăr cu fratii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferintele unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate cămpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferintă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat national unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliati s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranitătii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

DECLARAŢIA DE LA ALBA IULIA

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia: 

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918


I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.


IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

  romania

 Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

  romania

CONSILIUL DIRIGENT

Consiliul Dirigent a fost guvernul Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania şi 3 independenţi), după cum urmează:

  • Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident şi ministru de interne

  • Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe

  • Ştefan Cicio-Pop (PNR), apărare

  • Aurel Vlad (PNR), finanţe

  • Vasile Goldiş (PNR), culte şi instrucţiune publică

  • Aurel Lazăr (PNR), justiţie

  • Ioan Suciu (PNR), organizarea şi pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităţilor de la Bucureşti)

  • Iosif Jumanca (PSDTB), industrie

  • Romul Boilă (PNR), comunicaţii

  • Emil Haţieganu (PNR), codificare

  • Ion Flueraş (PSDTB), sănătate

  • Victor Bontescu (indep.), comerţ şi agricultură

  • Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate

  • Octavian Goga (indep.), fără portofoliu

  • Valeriu Branişte (PNR), fără portofoliu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis „Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie”. Serviciile publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la Bucureşti. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniştri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe. Consiliul Dirigent a numit prefecţi în toate aceste 23 de judeţe, precum şi încă trei prefecţi pe lângă primarii oraşelor Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat pe data de 4 aprilie 1920.

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D . I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

. . Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:
. ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

. . ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
. . Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D . I

 

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

.

.

1 Comentariu
  1. Cojocaru Patrik spune

    Asta-i, România „dodoloata”!

Lasă un răspuns