Sfântul Vasile cel Mare- viața, opera și povețe binecuvântate

6

   În tradiţia românilor, Anul Nou, întâmpinat, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, se mai numeşte Revelion sau Seara Sfântului Vasile.

  ”Biserica prăznuiește astăzi cu adevărat praznic îndoit: Tăierea împrejur, ca un prunc, a Stăpânului arătându-se pe pământ și pomenirea slugii celei înțelepte și de trei ori fericite. Odihnind întru tine, cuvioase, Lumina cea necuprinsă, făclie luminoasă te-a arătat lumii pe tine, Hristos. Pentru aceasta te lăudăm pomenirea ta, Vasile.„ 

  • În țara noastră, ne este cunoscut tuturor încă din vechime Sfântul Vasile cel Mare, a cărui pomenire Biserica noastră o sărbătorește de Anul Nou, pentru că a murit pe 1 ianuarie 379 d.Hr.

  • Sărbătoarea a avut doar o conotație religioasă, credincioșii sărbătorindu-l și cinstindu-l pe Sfântul Vasile cu evlavie și cucernicie nu pentru cadourile sale, ci pentru binecuvântările și ajutorul dat copiilor, oamenilor săraci și celor neputincioși.

  • Se spune că în noaptea de Sf. Vasile cerul se deschide de trei ori pentru câte o clipă.

–  Sfântul Vasile a devenit cel mai bogat între oameni la vârsta de 12 ani, moştenind averea familiei.

– O atenţie deosebită a acordat Sf. Vasile păturii sărace şi celor oprimaţi, iniţiind nenumărate acte de caritate.

– Este primul ierarh care întemeiază, pe lânga biserici, aziluri şi spitale pentru săraci, leprozerie şi un aşezământ pentru recuperarea prostituatelor.

    În zilele de sărbătoare, copii îl așteaptau doar pe Sfântul Vasile, cântau colinde, mergeau la biserică, participau la masa festivă, unde preotul tăia vasilopita [plăcintă cu răvașe de Anul Nou] etc.

       De vreme ce, într-o versiune de colinde, Sfântul Vasile este înfățișat ca elev, se spune că el este creația copiilor care cântau: «Vasile al meu, de unde vii și încotro te îndrepți? De la maica mea vin și mă duc la școală…». Cât de apropiat lor îl considerau!

 

viata-sf-vasileViaţa Sfântului Vasile cel Mare

   Sfântul Vasile s-a născut în anul 329 (330) dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei.

  • Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile.

  • Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul, avusese de suferit în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (284-305).

    • Vasile era unul din cei zece fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta,- cinci vor fi monahi, cei trei dinainte, la care se adaugă Naucratios şi Ma­crina cea Tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emi­lia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie (de Nyssa), Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără. Bu­nica Macrina, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără, i-a crescut pe copii în duh creştin.

    • Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare: „Am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bu­nica mea Macrina. Această credinţă n-am mo­dificat-o nici mai târziu, când m-am mai matu­rizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la în­ceput. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţă­tura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”.

      Conţinutul creştin al educaţiei pe care tâ­nărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracte­ristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea.

    sf-vasile-copertaSfântul Vasile şi-a continuat educaţia în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cu­noscut pe Sfântul Grigorie Teologul apoi în şcolile din Constantinopol şi, în fine, la Atena.

    – A avut profesori vestiţi: Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. A închegat o prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studen­ţească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii.

   – Sfântul Vasile s-a întors în patrie pe la anul 355. Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferinţele fizice de care a avut parte toată viaţa şi nevoia de a lua mereu medicamente l-au împins către studiul medicinii.

  • Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei a fost făcut de Sfân­tul Vasile prin primirea Tainei Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinde o călătorie în Egipt Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a-i întâlni pe cei mai renumiţi asceţi, înainte de această călătorie, a făcut o primă împărţire a averii sale la săraci.

  • S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sfântul Grigorie Teologul la mănăstirea în­fiinţată de el în Pont pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. El îmbina munca ma­nuală cu rugăciunea şi cu râvna intelectuală. Aici a scris Regulile vieţii monahale (Regu­lile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei, împreună cu Sfântul Grigorie.

      Vasile a fost hirotonit preot de Episcopul Eusebiu, devenindu-i acestuia un bun sfătuitor, în 368, cu prilejul unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor.

  • În 370, murind episcopul Eusebiu, Sfân­tul Vasile a fost ales în locul acestuia. Deşi era în floarea vârstei, consumat de asceza severă, ca episcop al Cezareii, devenit mitro­polit al Capadociei şi ierarh peste dioceza din Pont Sfântul Vasile a început să reorgani­zeze Biserica de sub jurisdicţia sa, înlăturând abuzurile clerului din vremea aceea.

  • Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dog­matică, pastorală şi socială. In urma atitu­dinii sale faţă de arianism şi a manevrelor împăratului Valens, dioceza i-a fost împăr­ţită în două, cu două capitale episcopale: Cezareea şi Tyana.

         Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura creştină niceeană. Este remarca­bilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfân­tul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest trimisul împăratului Valens cu mi­siunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. 

   – Sfântul Vasile a încercat să împace Bise­ricile orientale făcând apel la Sfântul Atanasie şi la Papa Damasus. A avut o iniţiativă asemănătoare şi în cazul relaţiilor dintre Occi­dent şi Orient, confruntate atunci cu schisma meletiană.

   – Sfântul Vasile a fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de exactă. A luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, nefăcând discriminare între oameni şi credinţele lor. A înfiinţat instituţii de asis­tenţă socială: azil ospătărie, casă pentru reedu­carea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cu­noscute sub numele de Vasiliada.

   

sf-vasile-2Sfântul Vasile a împodobit serviciul di­vin cu Sfânta sa Liturghie, ce se săvârşeşte de zece ori în cursul anului bisericesc.

  • A fost pretutindeni prezent. A menţinut legătura cu profesorul său Libaniu, i-a spriji­nit moral şi financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea sco­purilor ei divino-umane.

  • Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activităţile pe care le-a întreprins. A fost un preot de ex­cepţie, mare liturghisitor şi prieten de nădejde, pedagog de clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a fost numit de contemporani „un roman printre greci”), teolog profund şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un loc parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii.

  • O muncă uriaşă, desfăşu­rată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că Sfântul Vasile a trecut la cele veş­nice pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, fiind numit încă de pe atunci cel Mare. Era cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare încă în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bise­ricii şi de om al faptelor.

    – Este cunoscută corespondenţa arhiepis­copului de Cezareea Capadociei cu Junius Soranus, comandantul armatei romane din Sciţia Mică, şi cu Biserica din Sciţia pentru a fi tri­mise în Asia Mică moaştele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goţi în râul Museos, identificat cu râul Buzău.
Ideile Sfântului Vasile cel Mare au influ­enţat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicikovski († 1794) ca şi pe alte căi, astfel că viaţa monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunţat caracter vasilian.
    – Şi faptul că Patriarhia Ecumenică a ri­dicat, la 10 octombrie 1776, pe mitropoliţii Ungrovlahiei la treapta de locţiitori ai Cezareei Capadociei ar putea fi interpretat în lu­mina conştiinţei că Biserica Ortodoxă Română a păstrat neştirbită moştenirea ideilor creştine ale Sfântului Vasile cel Mare.

    In Biserica Ortodoxă Română Sfântul Va­sile cel Mare este unul dintre cei mai popu­lari sfinţi, opera sa constituind şi astăzi un iz­vor bogat de învăţăminte folositoare, iar exem­plul vieţii sale este unul dintre cele mai pil­duitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.

sf-vasileOpera Sfântului Vasile cel Mare

    Sfântul Vasile a scris foarte mult în tim­pul scurtei sale vieţi. Lucrările sale, care au o importanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru învă­ţătura ortodoxă. Ele se împart în: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, litur­gice, canonice, epistolare.

  •  Dogmatice: Contra lui Eunomiu, conducă­torul anomeilor, lucrare scrisă pe la anul 364, în cinci cărţi. Eunomiu prezenta arianismul ca pe un pur raţionalism. Sfântul Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a lui Eunomiu. In cartea a doua se stabileşte dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Lui cu Tatăl; în cartea a treia se tratează despre dumnezeirea Sfân­tului Duh; Despre Sfântul Duh, lucrare de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul susţine puterea şi rolul Sfântului Duh Care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire, fiindcă e de ace­eaşi fire cu El. El a evitat însă formula homoousios şi pentru Sfântul Duh.

  • Ascetice: Învăţaturi morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu,Despre credinţa. Unii susţin că nu sunt au­tentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De asemenea, Penitenţialul monas­tic şi Constituţiile monahale. învăţăturile morale cuprind 80 de arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le ser­veşte de introducere şi comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creştini în general şi pe preoţi. Regulile mari cuprind 55 de numere tratând despre marile principii ale vieţii monahale, pe baza Sfintei Scripturi. Au fost compuse între 358 şi 362. Regulile mici cuprind 313 numere şi se pre­zintă ca răspunsuri scurte la anumite între­bări. Sunt aplicaţii. Regulile sunt, în parte, proprietatea spirituală a lui Eustaţiu de Se-vasta, care le transmite numai oral. Ambele colecţii de Reguli au suferit mai multe rema­nieri până la forma lor definitivă. Ele au in­fluenţat Asezămintele Sfântului loan Casian şi Regula lui Benedict de Nursia.

  • Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

    Intrebarea 10

    – Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?

    rugaciune inima zdrobitaMai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.

    Intrebarea 11

    – Cum ajunge cineva sa urasca pacatele ?

    – Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.

    Intrebarea 13

    – Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?

    – Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“.Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.

    Intrebarea 20

    sanluca_basilio_catt– Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?

    – Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.

    Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale,ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:

    Intrebarea 21

    saint-basil-the-great-of-cappadocia De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?

    – Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.

    Intrebarea 23

    – Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?

    – In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?

    Intrebarea 24

    – Ce este injuria?

    Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.

    Intrebarea 25

    Two20Holy20Mountain20Monks– Ce este clevetirea?

    – Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.

    Intrebarea 26

    Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?

    – Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara)”.

    Intrebarea 28

    Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?

    Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.

     

sf-vasile-3

6 Comentarii
  1. Hulban Dumitru spune

    La multi ani feticisti ☺😊😀😁😂😃😄😅😆😇😉😈

  2. Hulban Dumitru spune

    La multi ani fericiti☺😊😀😁😂😃😄😅😆😇

  3. Neamtu Blondu spune

    Neața , dar matinală ești ? Un An cu realizări !

  4. Cristian Mihăescu spune

    A fost un Becali 2 .

  5. Maria Cristolovean spune

    La mulţi ani !!

  6. Maria Cristolovean spune

    La mulţi ani !!

Lasă un răspuns